Promovam  performanta  economica!
Editie electronica a publicatiei tiparite Top Business -  fondata 1993, Anul XXVII
nr. 10 (897) Octombrie 2019
Reproducerea oricarei imagini sau oricarui text din acest site se poate face doar cu acordul TopBusinessNews.
Potrivit art 206 Cod Penal responsabilitatea juridica apartine autorilor textelor publicate.
Diaspora
Mircea Paul Goreniuc este sculptor de talie  
internationala. S-a nascut la 12 decembrie 1942 in  
Bucuresti. In 1970 a parasit Romania, stabilindu-se  
pentru cativa ani in Germania, la Munchen, unde a  
inceput sa studieze la Academia de arte ”Academie  
der Buildende Kunste”, sectia Sculptura  
monumentala. In 1974 a plecat in SUA, unde si-a  
continuat studiile la „San Francisco University  
State” si „San Jose State University” din California.  
San Jose a fost si este orasul sau adoptiv. Are gradul  
de doctor, conferit de „Master of Fine Arts in  
Sculpture”, titlu si diploma obtinute la Universitatea  
de Stat din San Jose. Este membru al Societatii  
Nationale de Onoare pentru Excelenta Academica  
din SUA . Este membru in Uniunea Artistilor Plastici  
din Romania precum si in alte Uniuni de creatie din  
America si Europa. Din C.V.-ul sau impresionant mai  
aflam ca a fost profesor de sculptura la o serie de  
institutii de invatamant superior americane.  
Sculpturile sale sunt expuse in spatii publice sau se  
afla in colectii particulare din SUA, Romania, China,  
Germania, Elvetia, Finlanda, Suedia, Danemarca,  
Australia. 2019 este pentru artist anul omagierii  
celor 50 de ani de activitate artistica: o jumatate de  
secol, asadar, trait cu intensitate maxima pe altarul  
artei. Cu acest prilej sarbatoresc, doua ample  
expozitii oferite publicului bucurestean: cea de la  
Galeria Simeza, din 17 - 30 iulie, si cea de la Galeria  
Artelor de la Cercul Militar National, deschisa intre  
2 - 19 septembrie. Despre traseul vietii sale dedicate  
artei aflam detalii din interviul ce urmeaza.



E.V. - Domnule Mircea Paul Goreniuc, sunteti

 

cetatean american de origine romana. Se poate

 

spune despre viata dvs. de artist ca este o poveste de

 

succes in America?



M.P.G. - Este o poveste de munca istovitoare si de

 

ambitie nebuna, care a facut sa pot sa urmez studiile

 

si sa detin diplomele pe care n-as fi putut sa le obtin

 

in tara din cauza „originii nesanatoase”.



E.V. - Cand si in ce imprejurari ati plecat din tara?



M.P.G. - Am plecat in 1970. Eu am fugit din Romania.

 

Sa va spun cum. Dupa  ce-am expus in holurile de la

 

Teatrul „Ion Creanga” (in 1967) si de la Teatrul de

 

Comedie (in 1968) primele mele lucrari de sculptura

 

- niste cioplituri in radacini de copac pe care le-am

 

realizat cu talentul dat de Dumnezeu, fara niciun fel

 

de studiu de arta - am reusit in 1969 sa fac cu ele o

 

expozitie mai mare la hotelul „Modern” din Mamaia.

 

Acolo, unui turist german i-au placut ciopliturile

 

mele, mi-a facut niste fotografii cu ele si m-a

 

intrebat: “Ati facut vreodata o expozitie in

 

Germania?”. „Nu”, i-am raspuns. “Si ai vrea sa faci?”.

 

„Sigur ca as vrea!”, am zis. „O sa va trimit o

 

invitatie”.

 


Dupa ce s-a intors in Germania, am primit o invitatie

 

din partea unei Galerii din Munchen. Imediat am

 

facut cerere la Directia Pasapoarte ca sa mi se dea

 

pasaport pentru a putea pleca. Cererea insa mi-a fost

 

respinsa. Mi s-a spus ca in invitatie trebuia precizat

 

faptul ca Galeria imi asigura cazarea si masa pe

 

timpul expozitiei. Taica-meu, care vorbea trei limbi

 

straine, i-a scris doamnei care era proprietara

 

Galeriei, explicandu-i ca la noi e mai greu de obtinut

 

un pasaport. Si-atunci, ea mi-a trimis o alta invitatie

 

care, de data asta, avea pe coltul din dreapta, sus,

 

stampila cu “Primaria din Munchen”, iar dedesubt:

 

„Expozitia d-lui Mircea Goreniuc va ridica nivelul

 

cultural al orasului Munchen”.

 


Am trimis din nou cerere la Directia Pasapoarte,

 

atasand bineinteles invitatia, dar am fost respins iar.

 

Eram disperat. Pentru mine era o oportunitate unica,

 

pe care nu vroiam s-o pierd. In situatia asta, am

 

scris un memoriu la Directia Pasapoarte:

 

“Subsemnatul Mircea Goreniu n-am omorat pe

 

nimeni, n-am furat, n-am fost in inchisoare si ma

 

bucur de toate drepturile cuvenite unui cetatean

 

roman, printre care si cel de a calatori in

 

strainatate. In cazul ca raspunsul dvs. va fi negativ,

 

voi cere o audienta la tovarasul Nicolae

 

Ceausescu…”. Mi-am zis: „ce-o sa-mi faca? o sa ma

 

impuste?”. Intr-adevar, eram foarte frustrat.

 


Am primit un telefon peste vreo doua zile sa ma

 

prezint la Pasapoarte, in audienta. „Nu depinde de

 

noi”, mi-au spus, „trebuie sa vina o Comisie, sa

 

vorbeasca cu parintii dvs., sa vada in ce conditii traiti

 

si dupa aia sa se discute posibilitatea pasaportului”.

 

I-am zis mamei ca vor veni si sa pregateasca o

 

placinta cu branza, dar sa fie numai cu telemea , nu

 

si cu branza dulce, cum o facea ea de obicei. Au

 

venit, erau doi indivizi, unul gras si unul slab. Au

 

vorbit cu taica-meu: „ce parere aveti de baiatul dvs.

 

…?”. Tata : „E talentat si ar fi pacat sa nu plece…”.

 


In timpul asta a venit si mama cu placinta. Ala slab

 

era inferior ca grad si n-a vrut sa manance primul,

 

dar ala gras a mancat si pe urma a mancat si

 

celalalt. Cu vinul a fost la fel: intai ala gras, si pe

 

urma ala slab. Aveam o sticla de „Cotnari” in

 

amaratul nostru de racitor din tabla zincata, in care

 

bagasem o jumate de bloc de gheata, sparta. Stiam

 

ca dupa placinta aia sarata o sa li se faca sete. Vinul

 

era pe masa. Dupa ce-a baut fiecare cate doua

 

pahare, s-a mai relaxat situatia. I-am dus pe urma in

 

atelierul meu, unde ciopleam. S-au uitat, s-au

 

gandit si probabil si-au zis: hai sa-i dam pasaport

 

astuia ca e artist nebun, o sa se intoarca el ca n-are

 

cum sa traiasca in Germania. Si asa mi-au dat

 

pasaport turistic, dar numai pentru o luna, si am

 

plecat la Munchen.

Artisti romani de renume in America
Mircea Paul Goreniuc
50 de ani pe altarul artei
Interviu realizat de Eugenia VASILE

E.V. - Erati hotarat sa ramaneti in Germania. Imi

 

imaginez ca dupa expozitia de la Galeria respectiva,

 

ati cautat ceva de lucru …



M.P.G.- Da, a trebuit sa-mi gasesc repede ceva. M-

am dus sa lucrez la metroul care se facea atunci in

 

Munchen pentru Jocurile Olimpice. Spargeam beton

 

cu ciocanul cu aer comprimat la 15 metri sub

 

pamant , cu 1 dolar pe ora. Lucram intr-un praf

 

ingrozitor si in prima zi, de obosit ce eram , dupa

 

zece ore de munca, am adormit in tramvai, in

 

picioare. Asa de extenuat eram. Era iarna. Am trecut

 

de statia unde trebuia sa cobor ca sa ajung acasa

 

(locuiam intr-un pod ). O rugasem pe o individa din

 

tramvai sa-mi arate directia in care trebuia sa merg.

 

Lor, in Bavaria, la Munchen, nu le plac strainii si de

 

aceea ea m-a indrumat gresit si m-am ratacit. Am

 

lucrat acolo la metrou pana la sfarsitul saptamanii si

 

am plecat, mi-am zis ca sanatatea mea era cel mai

 

valoros lucru pe care-l aveam si nu merita sa o

 

distrug pentru niste amarati de dolari.

 


E.V. - Cum ati reusit sa luati examenul de admitere

 

la Academia de Arte ”Academie der Buildende

 

Kunste”, din Munchen?



M.P.G. - Datorita talentului meu, ce-l am de la

 

Dumnezeu. Sculptura este practic ceea ce am

 

studiat eu la Facultate. Am fost acceptat la

 

Academia de Arte din Munchen pe baza ciopliturilor

 

mele in radacini si a unui examen de proba practica,

 

ce avea ca subiect modelarea unui portret al unui

 

senator roman in ipsos; m-au inchis intr-un atelier

 

trei ore, mi-au dat un stativ si lut. In trei ore am

 

reusit sa-l fac, fara sa fi studiat, fara sa fi modelat

 

ceva in viata mea. Am reusit sa fac acel cap de

 

senator roman si asa am fost acceptat la Academia

 

de Arte, cu o bursa de 350 de marci. Atat era bursa

 

pentru studentii straini. Mi-au dat camera la camin

 

studentesc, permis pe metrou si mancare la cantina

 

studenteasca.

 



E.V. - Cand ati ajuns in America, in 1974, cum v-ati

 

descurcat? V-a fost greu la inceput? V-a asteptat

 

cineva acolo , un prieten, un cunoscut?

 



M.P.G. - N-am cunoscut pe nimeni. Am plecat in

 

America cu viza de logodnic „fiance visa”. Am plecat

 

impreuna cu logodnica mea. Ea era o americanca pe

 

care o cunoscusem la Munchen. Era cantareata de

 

opera, n-avea niciun contract si incerca sa gaseasca

 

si ea ceva in Germania. Ne-am intalnit, a venit la

 

Academia de Arte - „Academie der Buildende

 

Kunste” - unde eram student la sectia Sculptura

 

Monumentala, i-am facut portretul, l-am turnat in

 

bronz si incetul cu incetul ne-am apropiat unul de

 

altul, am locuit impreuna si peste o vreme a venit

 

vorba sa ne casatorim. Si ne-am casatorit in Statele

 

Unite. Si asa am ajuns in SUA, la San Jose, in

 

California. Acolo, la inceput aveam bani, pentru ca in

 

Germania restauram biserici in timp ce studiam la

 

Academia de Arte. Profesorul meu, Georg

 

Brenninger, stia ca eu aveam nevoie de bani cu care

 

trimiteam pachete cu mancare acasa, mamei, pentru

 

ca era foamete pe vremea aia in tara.

 



E.V. - Ati plecat in SUA student fiind in Germania…



M.P.G. - Da.Mi-am luat actele de studii de la

 

Academia de Arte din Munchen , pe care nevasta-

mea le-a transferat la „San Francisco State

 

University”, unde, in 1974, am luat prima diploma

 

universitara: „Bachellor of Art in Art”. Si dupa aia am

 

intrat la „San Jose State University”, in Programul

 

de master: in 1975 am luat diploma de „Master of Art

 

in Art”, iar in 1977 pe cea de „Master of Fine Arts in

 

Sculpture”. Asta in timp ce lucram ca tamplar in

 

constructii. Munceam 14 ore pe zi. Cand ajungeam

 

acasa, atat de obosit eram ca adormeam

 

instantaneu. A doua zi de dimineata mergeam din

 

nou la munca. Munceam ca tamplar in constructii si

 

nu fusesem tamplar in viata mea. Ca sa fii tamplar

 

in America, trebuie sa faci parte din Uniunea

 

Tamplarilor. Si cand a trebuit sa intru si eu in

 

Uniunea asta , le-am spus alora ca in Romania am

 

fost tamplar. Iar ei mi-au pus niste intrebari: „la ce

 

inaltime e clanta usii?”; m-am gandit eu ca e cam in

 

dreptul la buricului si atunci le-am zis: „ la un

 

metru” ; m-au mai intrebat si altceva si n-am stiut

 

sa raspund. „La noi, in Romania, cladirile se fac din

 

beton si din caramida. La dvs. se fac din lemn si din

 

placi de ipsos, pentru ca e pericol mare de cutremur.

 

O sa dureze putin pana invat sistemul de aici”, le-am

 

spus, si pana la urma m-au acceptat.

 



E.V. - V-ati continuat studiile, asadar. Cum reuseati

 

sa frecventati cursurile la Facultate si in paralel sa

 

munciti ca tamplar in constructii?



M.P.G. - In California este o perioada a anului foarte

 

ploioasa cand toti tamplarii din constructii primesc

 

sase luni de ajutor de somaj. Si in timpul ala eu ma

 

duceam la facultate. Plecam de la San Jose, unde

 

locuiam, la San Francisco. Distanta e cam de vreo 40

 

de mile, cam o ora de mers cu masina. Plecam la 5

 

dimineata, iar pe la 6,30 ajungeam acolo, intram la

 

cursuri si pe urma plecam la alt College(Foothil

 

junior college), de unde luam 24 de unitati pe

 

semestru, ceea ce insemna limita maxima

 

suportabila pentru orice om: sa poti lua 24 de unitati

 

ca sa-ti faci diploma mai repede. Aveam numai note

 

mari si de aceea eram pe lista „Dean”-ului , un fel

 

de lista de onoare a decanului Facultatii, fiindca

 

aveam numai A; acolo nu se noteaza notele cu 10.

 

Toate cursurile erau bineinteles la zi. Le luasem in

 

asa fel incat sa le pot face atat in timpul zilei cat si

 

in timpul serii cand ma duceam la Foothil junior

 

college, de unde mai luam si de acolo cursuri, care

 

se puteau transfera la „San Francisco State

 

University”, Departamentul de Arta. La Universitatea

 

asta se faceau 4 ani de facultate. Eu insa facusem

 

deja doi ani de studii in Germania, pe care ii

 

transferasem aici. Tot ce era despre arta invatasem

 

la Munchen, iar la San Francisco trebuia sa invat

 

doar chestii teoretice: matematica, fizica, chimie

 

etc., pe care le-am luat la examene fara sa merg la

 

cursuri fiindca le stiam, le facusem la liceul cu profil

 

real din tara, unde invatasem algebra, chimie

 

anorganica si toate celelalte cu niste profesori

 

extraordinari de la Spiru Haret. Cand am intrat la

 

un curs si am vazut nivelul inferior al studentilor,

 

care nu intelegeau cum poate sa fie A+B=2, m-am

 

dus la instructor si i-am spus ca eu cunosc toate

 

astea si atunci am fost acceptat sa dau doar

 

examenele, fara sa fiu prezent fizic la cursuri.



E.V. - Care dintre profesorii dvs. de la Facultate v-a

 

influentat cel mai mult si de la care ati avut de

 

invatat? Cum ati fost primit in grupurile artistice

 

americane?

 



M.P.G. - Eu l-am invatat pe profesorul meu o

 

gramada de chestii pe care el nu le stia. El era pictor

 

si preda sculptura la „San Jose State University”. L-

am invatat niste chestii pe care eu le stiam din

 

Germania, unde studiasem doi ani la Academia de

 

Arte din Munchen. I-am aratat cum se toarna in

 

bronz. Cum am fost primit de artistii americani in

 

America? Sa va spun cum: prin 1978, primaria din

 

Concord organizase un fel de concurs, o competitie,

 

pentru amplasarea unei sculpturi monumentale intr-

un parc din oras. Si la competitia asta au participat

 

mai multe sculpturi. Fiecare sculptura avea un fel

 

de cutie postala in care oamenii care veneau in parc

 

puneau votul lor: daca le placea sau daca nu le

 

placea sculptura respectiva. Eu venisem acolo cu o

 

sculptura care se numea „Rock and Roll for Peace”.

 

In total au fost vreo 14 sculptori care si-au instalat

 

fiecare sculpturile pe niste piedestale turnate de

 

primaria din Concord. Si s-a intamplat ca sculptura

 

mea a avut cele mai multe voturi, iar cei care au

 

organizat concursul acesta au publicat in ziar ca eu

 

sunt castigatorul. Urma sa primesc pentru ea vreo

 

25 de mii de dolari. Ei bine, peste noapte cineva a

 

venit cu un camion si mi-a daramat sculptura, care

 

era captusita cu marmura alba, pe care, bineinteles,

 

mi-au spart-o. Asa am fost primit in America! Cu alta

 

ocazie, unii artisti, tot americani, mi-au spus: “Ai

 

venit din Romania sa ne iei femeile si sa ne faci

 

concurenta”. Deci iata cum m-au intampinat artistii

 

americani, colegi de breasla! ; erau invidiosi ca eu

 

eram apreciat. Acea sculptura cu care am castigat

 

competitia aia, am refacut-o apoi cu banii din bugetul

 

orasului. Ea a fost mutata din parcul respectiv in

 

fata Sectiei de Politie si apoi a fost pusa in fata unui

 

pavilion de concerte din Concord.

 



E.V. - Ati avut parte de critici de arta in SUA care v-

au analizat opera? Daca da, cronicile lor v-au

 

stimulat, au fost incurajatoare?



M.P.G. - Asa ceva exista numai in Romania. Eu ii

 

consider pe criticii de arta niste paraziti care n-au

 

facut arta in viata lor si care fac bani criticand alti

 

artisti. Unul dintre ei este Pavel Susara, care cere o

 

mie de dolari ca sa faca o cronica la o expozitie. Deci

 

asta e impresia mea despre majoritatea criticilor de

 

arta. De cele mai multe ori, ei o dau in bara cu

 

critica lor, cu analiza lor. Ce spun ei n-are nici o

 

legatura cu ceea ce aveai tu in cap atunci cand iti

 

realizai lucrarea de arta. Si ei au mai mult succes

 

cu artistii care-s morti, ca aia nu pot zice nimic.

 



E.V. - Bine, dar nu-i contestati pe toti criticii nostri

 

de arta…



M.P.G. - Sunt de acord ca sunt si unii critici de arta

 

care sunt si ei artisti, intr-un fel. Dar sunt altii care

 

sunt niste escroci, care fac bani din mizeria

 

artistilor care abia se tin pe picioare incercand sa

 

vanda o pictura sau o sculptura, iar ei ii jumulesc,

 

cum e domnul Susara care cere o mie de dolari

 

pentru o critica de arta, ceea ce este o rusine; el

 

este director de muzeu acum si face destui bani, dar

 

lacomia…



E.V. - E vorba de un profesionist, totusi…

 


M.P.G. - O fi profesionist, dar asta nu ma

 

impresioneaza pe mine. Daca el are nerusinarea sa

 

ceara unui artist o mie de dolari ca sa faca o cronica

 

la o expozitie, eu n-am nici un respect pentru el. In

 

SUA nu se face critica plastica, nu exista metoda

 

asta. Acolo sunt numai galerii care iti accepta niste

 

lucrari, pe care ti le vand; iti fac reclama, iti fac

 

cataloage si asa iti ridica valoarea. Numai in

 

Romania si in Franta se practica metoda asta cu

 

critica plastica. Nu poti tu sa vii si sa-mi spui ca sunt

 

artist sau ca nu sunt artist. Eu sunt artist!!! Sunt

 

cine sunt si am dovedit asta pe cale internationala

 

cu sculpturile mele publice instalate in lume!!!



E.V. - Se pot face bani din sculptura in America?

 


M.P.G. - In SUA se pot face bani daca esti selectionat

 

in competitiile publice care sunt toate transparente,

 

nu cu pile ca aici, cu coruptie, cu datul banilor pe

 

sub mana. Acolo se da un anunt ca se organizeaza o

 

competitie pentru o sculptura monumentala, care

 

are un buget, sa zicem, de 500 de mii de dolari; te

 

duci cu macheta, faci desenul si daca esti admis,

 

faci sculptura si primesti banii; deci lucrezi pe

 

comenzi.



E.V. - Si dvs. ati reusit?



M.P.G. - Pai nu ma vedeti aici in Casa Centrala a

 

Armatei cu sculpturile?!!! Reusitul are anumite

 

grade, doamna! Niciodata n-o sa fiu satisfacut:

 

ajungi la treapta asta, pe urma ajungi la treapta

 

urmatoare si tot asa, ca sa devii universal. Sunt

 

niste chestii care nu se intampla peste noapte iar

 

reusitul asta este foarte relativ.



E.V. - Cer scuze ca insist. Ati vandut ceva din

 

tablourile si sculpturile dvs.? Traiti numai din arta in

 

America?



M.P.G. - Doamna, eu din banii castigati pe lucrarile

 

mele am facut investitii: am cumparat niste

 

apartamente pe care le inchiriez si care imi asigura

 

o sursa de trai continua. Nu exista sa traiesti din

 

arta! Trebuie sa-ti folosesti inteligent creierul: sa

 

nu-ti cumperi trei masini Mercedes, ci sa investesti

 

in niste lucruri care au cap. Deci eu traiesc din arta

 

mea si din investitiile pe care le-am facut din banii

 

castigati din arta mea.



E.V. - Aceasta expozitie ampla din Sala Galeria

 

Artelor, de la Cercul Militar National, Bucuresti,

 

aflata la dispozitia iubitorilor de arta intre 2-19

 

septembrie 2019, este aniversara: sarbatoriti

 

implinirea unei jumatati de secol de activitate

 

artistica. Cate lucrari aveti in expozitie si pe ce

 

criterii ati facut selectia lor? Lucrarile expuse aici

 

fac parte din etape de creatie diferite?



M.P.G. - Sunt vreo 120 de lucrari, care apartin

 

diferitelor perioade din viata mea creativa, incepand

 

cu sculpturile in radacini, cu care am reusit sa fiu

 

admis la Academia de Arte - „Academie der

 

Buildende Kunste” - din Munchen, si terminand cu

 

sculpturile abstracte care sunt modele dupa care am

 

realizat sculpturile mele monumentale. De

 

asemenea, am multe picturi in acrilic pe matase,

 

inspirate din imaginile trimise de Hubble Space

 

Telescope de-a lungul anilor din spatiile interstelare.

 

Si am, dupa cum vedeti, portretul majestatii sale,

 

Regele Mihai, si cel al majestatii sale, Regina Ana.

 

Am, de asemenea, portretele lui Tudor Gheorghe,

 

Radu Beligan, Dan Iordachescu, Fanus Neagu si

 

Sergiu Nicolaescu, pe care l-am cunoscut cand era

 

regizor, eu fiind cascador si jucand in filmul lui

 

“Dacii”. Sunt cateva secvente in filmul asta in care

 

apar luptandu-ma cu Georges Marchal. El era roman

 

si eu dac. Eu vin si-l trag de pe cal, il trantesc jos,

 

scot pumnalul sa-l ucid, dar el imi prinde mana si

 

ma omoara. In timp ce „muream”, ii zambeam lui

 

Zamolxis fericit ca mor pe campul de lupta. Mi se vad

 

in film dintii albi si foarte frumosi, aveam parul

 

negru, bogat, si barba neagra…



E.V. - I-ati propus direct Regelui Mihai sa-i faceti

 

portretul? Cum ati facut trecerea de la stilul

 

naturalist-figurativ la expresionism si abstract? Ma

 

refer inclusiv la pictura dvs.



M.P.G. - Trecerea asta s-a produs instantaneu. S-a

 

intamplat ca in 2002 Regele Mihai si Regina Ana au

 

venit impreuna cu printesa Margareta si printul

 

Duda la San Francisco si am fost invitat sa iau masa

 

cu ei la Banker’s Club. Acolo l-am cunoscut pe

 

majestatea sa, care m-a impresionat foarte tare: un

 

om foarte bland si foarte modest. Am stat la masa in

 

dreapta Reginei. Era o masa mare, rotunda.

 

Discutand diferite chestii, o doamna ,care era avocat

 

si consul onorific al Romaniei in nordul Californiei, a

 

adus vorba despre portret. Majestatea sa a fost de

 

acord si l-a comandat dupa ce i-am facut niste

 

fotografii. Dupa sase luni am reusit sa-i termin

 

portretul, pe care i l-am turnat in bronz. Cand am

 

revenit in tara, i l-am adus cu avionul si i l-am dat

 

direct la Palatul Elisabeta. M-ati intrebat de picturile

 

mele, cum am inceput.



E.V. - E pentru prima data cand vad pictura realizata

 

pe matase. Am remarcat ca toate lucrarile le-ati

 

inclus in seria „Intergalactica”.



M.P.G. - Tocmai de aceea va spun ca eu nu ma

 

incadrez in niciun curent artistic. Matasea e facuta

 

din viermi de matase. Tot ce vedeti sunt lucrari

 

originale suta la suta, facute de mine, fiind inspirat

 

de fotografiile trimise din cosmos, de Hubble Space

 

Telescope. De aceea le-am si numit „Intergalactica”.

 

Am inceput sa pictez acum vreo sase ani, tot cu

 

talentul dat de Dumnezeu. Eu n-am studiat pictura.

 

Sculptura este cea pe care am studiat-o la facultate.

 

Acum vreo sase ani m-am uitat intamplator pe

 

computer si am descoperit acest Hubble Telescope

 

care a fost aruncat in spatiu de americani de pe un

 

satelit si care este in stare sa faca fotografii la

 

distanta de 100 de ani lumina in spatiu interstelar,

 

pe care le trimite apoi pe pamant. Am vazut si eu

 

astfel de fotografii, de o frumusete extraordinara si

 

am fost asa de impresionat ca am inceput sa

 

experimentez, incercand tot felul de metode prin

 

care sa fiu in stare sa reproduc acele imagini. Si asa

 

am reusit sa pot face asemenea picturi abstracte,

 

inspirate din acele imagini existente in spatiul

 

cosmic.



E.V. - Picturile dvs. abstracte dau o stare ametitoare

 

de miscare spatiala. Din punct de vedere coloristic,

 

sunt foarte complexe. Nuantele de rosu, galben,

 

albastru, verde, violet etc. se intrepatrund, se invart

 

in forme nedefinite, creand inclusiv impresia ca sunt

 

amprente ale unor sunete muzicale. In afara de

 

imaginile trimise pe pamant de Hubble Telescope, ati

 

avut in gand si ideea ca ar exista o muzica a

 

astrelor?



M.P.G. - Nu, n-am avut ideea asta. Gazele care se

 

afla in spatiile interstelare reactioneaza intre ele si

 

produc niste culori intr-adevar extraordinare, pe

 

care le-am vazut la calculator si care, asa cum v-am

 

spus, m-au inspirat.



E.V. - O parte din sculpturile dvs. reprezinta

 

variabile ale aceleiasi idei: de exemplu, „Dans in

 

spatiu pentru pace”, realizat in mai multe variante.

 

Sau seria de sculpturi dedicate Europei: „Cosmarul

 

Europei”, „Sfarsitul Europei”, “European 2025” s.a.

 



M.P.G. - „Dans in spatiu pentru Pace”: asa le-am

 

numit si pentru faptul ca eu m-am nascut in timpul

 

razboiului si am trait mizeria de dupa razboi, saracia,

 

lipsurile, frica… Si de aceea le-am unit sub titlul

 

asta. Cele pe care le vedeti aici sunt modele dupa

 

care am realizat sculpturile monumentale,

 

amplasate in spatii publice in diferite tari. Ele sunt

 

de fapt obsesiile mele, gandurile mele cele mai

 

adanci.

 



E.V. - Insa cealalta serie de sculpturi, cele dedicate

 

Europei, exprima foarte limpede revolta, disperarea

 

cu privire la soarta continentului. Sunt abstractiuni,

 

desigur, dar care transmit o stare foarte puternica

 

de neliniste.

 



M.P.G. - Sunt niste lucruri ireversibile care se

 

intampla sub ochii nostri in Europa. Ma refer in

 

primul rand la Angela Merkel, la milioanele de

 

emigranti musulmani pe care i-a lasat ea sa intre in

 

Germania, dandu-le casa, masa, asigurare medicala

 

si bani de cheltuiala, fara nici o obligatie din partea

 

lor. Iar acesti musulmani vin dintr-o tara in care s-a

 

practicat terorismul. Am vazut cu ochii mei cum in

 

Siria, unui jurnalist american i-au taiat capul, exact

 

ca in secolul 14. Deci nu este exclus ca printre

 

acesti oameni sa existe si unii indivizi extremisti. Iar

 

toti musulmanii astia care sunt acum in Germania

 

fac cate sase - opt copii in timp ce nemtii fac cate

 

unu, maxim doi copii. In 20 de ani, acesti copii facuti

 

de musulmani vor deveni cetateni germani cu drept

 

de vot si, prin sistemul democratic, ei o sa ia

 

puterea. Germania va deveni astfel o tara

 

musulmana si s-a terminat cu ea. In Anglia la fel,

 

primarul Londrei este musulman; 14 orase ale

 

Angliei au primari musulmani. In aceste orase se

 

aplica Legea Saria; Politistilor si pompierilor le e

 

frica pentru ca sunt atacati. Sunt foarte indignat. N-

am nici o indoiala ca Europa va deveni musulmana.



E.V. - Incarcatura emotionala a sculpturilor cu

 

trimitere la soarta Europei este coplesitoare. Sunteti

 

indignat si chiar infricosat, fapt ce rezulta din

 

lanturile, din sarma ghimpata cu care inconjurati,

 

de exemplu, chipul acela cu titlul „European 2025”

 

ce sugereaza ingenuncherea crestinismului.



M.P.G. - Exact! Exact! Asa este!



E.V. - Sunteti artist de talie internationala, onorat

 

cu numeroase premii si avand nenumarate expozitii

 

personale. Sculpturile dvs. monumentale sunt

 

expuse in spatii publice din diferite tari, in China, de

 

exemplu, unde, pentru “Dance of Peace IV”, lucrare

 

achizitionata si instalata in capitala chineza, ati

 

primit Premiul intai din partea Ministerulului

 

Culturii din aceasta tara fascinanta. Ati avut,

 

asadar, satisfactii care v-au bucurat din plin

 

sufletul. Daca ar fi sa rememorati acum, in

 

incheierea acestui dialog, unul din cele mai

 

emotionante momente traite pe parcursul vietii de

 

artist roman in America, care ar fi acesta?

 



M.P.G. - Cand am terminat facultatea in 1977, la

 

Programul de Master la „San Jose State University”,

 

eu am fost singurul in acel an din Sectia de

 

Sculptura care a terminat cu Diploma de „Master of

 

Fine Arts in Sculpture”, acest master fiind

 

echivalent cu Doctorat-ul. Fiind roman, mi-au pus

 

steagul romanesc acolo, la ceremonie. Am fost foarte

 

onorat si emotionat. Am si fotografii cu mine

 

imbracat in uniforma aia neagra si cu chestia aia pe

 

cap din care atarna ceva. Niste romani m-au

 

fotografiat si am si acum pozele de atunci. Intr-

adevar, a fost unul din cele mai frumoase si

 

emotionante momente traite ca artist roman in

 

America. Sigur, atunci eram inca la inceput ca

 

sculptor.