Promovam  performanta  economica!
Editie electronica a publicatiei tiparite Top Business -  fondata 1993, Anul XXVII
nr.4 (891) Aprilie 2019
Piata de Arta
Reproducerea oricarei imagini sau oricarui text din acest site se poate face doar cu acordul TopBusinessNews.
Potrivit art 206 Cod Penal responsabilitatea juridica apartine autorilor textelor publicate.

Pentru ca am ratat momentul festiv când s-a lansat cartea 

Cioburi de  
viata

am decis sa port, la început de primavara,  un dialog cu cineastul

 

Laurentiu Damian, colegul meu de breasla. Mânata de o curiozitate

 

specific feminina am parcurs câteva „review”-uri despre acest „obiect” de

 

rasfat estetic cum numeste un exeget cartea eleganta, tiparita pe hârtie

 

lucioasa, cu coperti cartonate si ilustratii migalite cu grija si inspiratie de

 

scenograful si cineastul Daniel Raduta.Se cunosc demult au colaborat la

 

filmul

Ramânerea

.                                                                         

 


Pe internet am gasit numeroase aprecieri, opinii favorabile, cuvinte

 

magulitoare, în concluzie,  ma astepta o lectura fara surprize

 

neplacute.Despre ce vorbim? Vorbim despre

„Cioburi de viata”

o carte

 

scrisa de un regizor care se prezinta în România dar si în lumea larga cu

 

o “carte de vizita” impresionanta.                                                           

 


De la absolvire, din 1981, studentul  regizoarei Elisabeta Bostan a semnat

 

peste o suta de  filme documentare, experimentale, lung metraje, a scris

 

scenarii, a fost si este comentator dar si cronicar de filme de arta la

 

televiziunea nationala, preda regie ca profesor universitar la UNATC, din

 

2003  a primit titlul de Doctor Magna cum Laudae în

Cinematografie si  
Media

, a obtinut votul tuturor colegilor pentru un al doilea mandat ca

 

presedinte al  Uniunii Cineastilor, este  un  literat elegant, implicat în

 

orice, dar absolut orice eveniment care are legatura  cu cea de-a saptea

 

arta, cu dragostea lui de o viata, filmul.                                       

 


Laurentiu Damian un barbat puternic, ascunde sub aparenta asprime un

 

suflet sensibil. Revin cu istorisirea si spun ca am stabilit împreuna, on-

line o întâlnire,urmata de o discutie la sediul UCIN. Mi-a daruit cartea pe

 

care a scris citet, cu o grafie frumoasa, un autograf prietenos si am

 

discutat !                                                                                    

 


“Pe repede înainte”, între doua telefoane, câteva sfaturi punctuale

 

transmise colegilor din anticamera, un raspuns butonat în viteza pe

 

whats-up, un final de dialog  transmis on-line,am asistat, fara sa vreau, la

 

câteva momente dintr-o activitate diurna intensa,  menita sa pregateasca

 

întâlnirile, draft-ul programului de  mâine, de poimâine, de fiecare zi.      

 


Sumarul agendei unui om extrem de ocupat. Si preocupat si de rezolvarea

 

unor probleme care tin de birocratia institutionala, de, de, de… Am mai

 

avut un ragaz “pret de o cafea” timp în care ne-am întrebat, luându-ne

 

vorba din gura, si tot “pe repede înainte” despre cum o mai ducem, cu

 

viata, cu vârsta, cariera care numara aproape jumatate de secol, cu

 

sanatatea, familia, pe unde ne mai sunt risipiti copiii si cam atât. Ne-am

 

luat cordial “la revedere” si eu am plecat.                                               

 


Timpul dialogului “face to face” se ispravise.                                             

 

 

Am ramas singura în fata literei tiparite, sa parcurg textul în tihna, rând

 

cu rând, paragraf cu paragraf. Trebuie sa marturisesc ca m-a cuprins un

 

ciudat sentiment care s-a transformat chiar dupa  primele pagini, într-o

 

dorinta arzatoarede a  fi foarte critica la adresa cartii. Despre mine, chiar

 

Laurentiu în dialogul nostru, a spus ca, în ciuda vicisitudinilor am ramas 

 

o fiinta blânda si joviala  care alege doar partea buna,luminoasa a relatiei

 

inter-umane …                                                                           

Bonjour tristesse sau dialogul cu cineastul Laurentiu Damian

de Ileana PERNES-DANALACHE
De unde venea dorinta de a gasi “paiul din ochiul fratelui “cum  
propavaduieste citatul biblic? Raspunsul se gaseste în cartea scrisa de  
Laurentiu. În tristetea care “curge” ca o apa, se insinueaza fila cu fila si-
mi încetoseaza privirea, de la prima pâna la ultima pagina care se termina  
cu un ordin  rostit, cu voce aspra, ca într-un final de film de razboi   
“Culcat, culcat”! Incizia faptelor facuta  de autor cu precizia unui chirurg,  
oglinda în care se vedeau anii  tineretii noastre zbuciumate, valul de  
frustrari ascunse sub pojghita  povestilor pe care le inserase, alegând  
“decoruri” reale  de la malul Marii Negre sau din noaptea de Craciun, sau  
de pe platoul de filmare sau din putinele si modestele deplasari  în zona  
lagarului socialist - cum învatam la scoala ca se numea spatiul carpato -
dunareano-pontic în care ne traiam iubirile, viata  noastra de zi cu zi,  
maturizându-ne în suferinta, toate  întâmplarile “bombardau”  neâncetat   
zona cea mai delicata a  fiintei mele.                                                    

Eu,  recunosc, apartinând celei de-a doua generatii încaltata, ajunsa la  
vârsta întelepciunii, sa nu spun a batrânetii , regaseam în povestile lui  
Laurentiu, ca în proza co-sangvinului în latinitate, Gabriel Garcia  
Marquez, singuratatea alergatorului de cursa lunga , vedeam cu  
limpezime cum momentele  de gratie  ale tineretii au fost doar “clipe de  
orbecaiala” spre o luminita care a venit, putin prea târziu pentru  
generatia noastra.Ma opresc la “Iar ca sentiment un cristal”, filmul lui  
Bose despre Ivan Pataichin despre care scrisesem, la premiera, cronica la  
revista “Cinema”. Am regasit sentimentul de nesiguranta împletita cu  
frica, de “mers pe sârma”, din grija ca sa potrivesc cuvintele si sa strecor  
aprecierea în asa fel încât, sa nu-i fac vreun rau realizatorului, colegul  
meu absovent al sectiei regie, Pastina Ovidiu Bose. Care era cel mai bun.                    

Din grupul “optzecistilor” cinematografici afirma Laurentiu, amintindu-si  
filmul care se chema Peste truda vietii sufletul meu este o pasare de foc,  
cucerind infinitul. Cel mai bun sau la fel de bun ca Laurentiu Damian, ca  
Tereza Barta, ca Ioana si Sorin Popescu Holban, Moscu Copel, ca…Lista e  
lunga si-i cuprinde si pe regizorii din generatia anilor  ‘60, care creasera  
deja faima studioului „ Sahia”, colegii-mentori, Mirel Iliesiu, Sandu  
Boiangiu, Paula si Doru Segall…“Despre arta apararii individuale” am  
putut scrie tot ce mi-a (ne-a) trecut prin minte în “Secventa”  cotidianul a  
carui viata dura  o saptamâna, ziar care aparea doar  la festivalul de la  
Costinesti , putin prea putin “pentru ratia de libertate” a noastra , a celor   
nascuti, daca ne uitam în urma, prea devreme.  Atunci, filmul lui Bose a  
luat Premiul pentru cel mai bun film studentesc.                                     

Am citit pâna la ultimul rând autobiografia ne-romantata a generatiei  
noastre scrisa de Laurentiu Damian, colegul nostru si seful nostru la  
Uniunea Cineastilor. Am avut ochii plini de lacrimile ne-plânse pentru toti  
cei care au fost cu noi si nu mai sunt. Celebri sau mai putin celebri,  
colegi sau profesori.Surpriza  acestei carti se pastreaza la urma si este  
destinata, egal, tuturor cititorilor ! Daca doresc sa puna vreo întrebare, o  
pot face oricând, la orice ora din zi si din noapte.                                    

Pe FB, autorul raspunde on-line si nostalgiile lui se vor contopi cu  
tristetile tuturor! “ “Bonsoir tristesse!”  Pentru ca, “Cioburi de viata” este  
un copy paste foarte elegant al sufletului atât de sensibil al cineastului  
Laurentiu Damian. Ca sa va convingeti …cititi. Pentru ca va exista si un “  
va urma”.