Promovam  performanta  economica!
Editie electronica a publicatiei tiparite Top Business -  fondata 1993, Anul XXVII
nr. 11 (898) Noiembrie 2019
Piata de Arta
Reproducerea oricarei imagini sau oricarui text din acest site se poate face doar cu acordul TopBusinessNews.
Potrivit art 206 Cod Penal responsabilitatea juridica apartine autorilor textelor publicate.
Dialog cu actorul Radu Gheorghe


Maestrul IMPROVIZATIEI























Radu Gheorghe, muzician, actor, regizor si pictor amator este,
indiscutabil one man show. S-a nascut la Tulcea, in zodia capricornului,
copil unic al unei familii care l-a incurajat sa profeseze ca muzician
instrumentist dar destinul a hotarat ca el sa fie actor, sa-si foloseasca
toate cunostiintele dobandite in liceu si in studentie in slujba Zeitei
Thalia.. Are talent si umor pe ambele le „imprastie” cu neostoita
generozitate. A pornit pe drumul vietii in tovarasia talentului iar
ursitoarele i-au harazit sa aiba parte de celebritate pentru ca are harul
rar de a aduce zambetul pe fata oamenilor.. E un mim extraordinar, un
artist sensibil, un barbat deosebit.. A trait in ritmul muzicii si, desi nu
recunoaste, a fost si a ramas un nostalgic al concertelor tip„Ucenicul
vrajitor”, cu orchestre mari in care el, asezat in fata pupitrului, sa cante
partitura la vioara, flaut, pian... sau sa dirijeze!

Il ascult fascinata cum evoca Bucurestiul anilor ’70 si anii petrecuti la
Facutatea de Teatru de la „I.A.T.C I.L.Caragiale ”absolvita la clasa
regizoarei Sanda Manu. Povesteste cu patos, isi aminteste de Octavian
Cotescu, profesor la randul lui, coordonator al unei clase de actorie, cu
care a colaborat permanent.Profesor si student se intelegeau si
comunicau aproape "doar din priviri". Ne-a fost drag Maestrul Cotescu
amandorura, eu si Radu Gheorghe am fost colegi si de generatie si de
promotie, 1975 scrie pe diplomele noastre de absolvire. Avem si puncte de
reper comune, fapt care imi sporeste curiozitatea sa aflu cum a cucerit
lumea colegul nostru care isi dorea, cu ardoare, sa devina un „actor
universal”.

Debutul lui a fost la Teatrul National din Bucuresti cu un rol micut in
„Fata din Andros” in regia lui Grigore Gonta. Prima piesa montata cu
intentia declarata de a oferi tinerei generatii de actori, Mihai Malaimare,
Gheorghe Visu, Tamara Cretulescu, Olga Delia Mateescu, s.a.
posibilitatea sa spuna si replici, sa nu mai fie distribuiti doar, ca,
„soldatul nr. 5” , „halebardier insotitor” „subreta”. Sosise momentul ca
tinerii actori de teatru (ai generatiei anilor ’70) sa depaseasca faza :
„figuratia, exercitiu de vointa obligatoriu, <la pachet> cu anii debutului”.

Radu Gheorghe nu a evitat niciodata rolurile mici, le-a completat cu
fantezie, inspiratie, muzica si pantomima. A amintit rolul din piesa
„Ucenicul vrajitor”, detinatoarea unui record cu peste 200 de
reprezentatii inainte de „momentul” 1989. In spectacolul care se derula
cu sprijinul orchestrei filarmonice din Ploiesti, el dirija „ pe bune”
instrumentistii. Imi marturiseste zambind ca nu a refuzat nici cand a
fost„distribuit” ca titular de rol, nu a ales nici cand i s-a propus sa fie
dublura. Un exemplu ar fi, prezenta lui in piesa „ Profesiunea Doamnei
Waren” . El, ca artist este un adevarat „izvor” de idei. La Teatrul Foarte
Mic „Interpretul” piesa scurta a lui Tristan Bernard „s-a lungit” pentru ca
Radu Gheorghe, Gelu cum il alintam noi, a „completat-o” cu momente
muzicale, cu dans, cu pantomima. Si a adaugat ca un bonus special
pentru spectatori gagurile care sunt pasiunea lui. Sali arhipline, un
succes absolut! Dupa 1990, a plecat in America impreuna cu alti colegi
actori si cativa cantareti, la invitatia diasporei, intr-un turneu de trei
saptamani si a ramas sase ani! Nu se gandise niciodata sa plece definitiv
din tara. Dar... never say never sau,  pe romaneste graind, niciodata sa
nu spui niciodata ! Asa ca, a decis sa vada „ pe viu” cum e capitalismul
adevarat la el acasa, peste Ocean. A avut si prieteni care l-au sprijinit
pana cand a obtinuntviza Green Card. A muncit mult si cu pasiune. Si-a
cistigat painea ca invatator la o scoala din Chicago, i-a placut in State,
are o multime de amintiri si apreciaza felul cetatenilor americani de a se
implica in integrarea nou venitilor. La Chicago, nu si-a dezvaluit
niciodata colegilor adevarata profesie desi monta cu scolarii de varsta
mica momente de teatru adevarat, era autor total, scenografia,
decorurile, nu mai vorbim de miscare scenica se faceau sub coordonarea
lui. A construit chiar un submarin, butaforie, fireste (ca decor functional
la melodia Yelow Submarine a Beatles-ilor, pe care o canta trupa de elevi
pregatita de el) si si-a atras invidia si respingerea vadita a corpului
profesoral. Si in America sunt oameni gelosi ...A revenit in Europa si in
Romania ca sa faca teatru, dar si ca sa fie aproape de familie, e tata si
bunic. Mama fiicei lui este regizoarea Doina Maximilian, fiica adoptiva a
Stelei Popescu. I-am propus sa scrie un monolog pe care sa-l prezinte la
lumina zilei. Fara decor si acompaniament muzical. Sub razele soarelui
de vara, printre betoanele orasului tentacular sau sub o umbrela, sa
apara el, actorul Radu Gheorghe, o silueta asemanatoare lui Charlot,
doar sunt colegi in arta pantomimei. Zambeste si descopar, brusc, cat de
rar zambesc fara grima actorii de comedie...Ii face evidenta placere sa
repete povata primita in tinerete: in viata trebuie sa stii masura
exacta,sa nu depasesti limitele. Ii dau cuvantul, amintindu-mi skeciul lui
de pe Podul Westmister din Londra cand, cu aerul cel mai firesc din
lume, ii chestiona pe localnici:

Do you Speak English ?

























Ii mai propun sa inseram in text, cuvintele rostite de el „Norocul e ca am
multe date care ma apropie de caracterul artistic al lui Woody Allen. ”Si
e de acord ca, putem glosa, macar putin, apropo de umorul tipic american
din Stand up comedy! Il rog sa nu uite sa povesteasca  „avatarul” nasterii
spectacolului Dona Juana!

"As incepe povestea mea cu multumirile si recunostinta pe care o port
tuturor actorilor de comedie care m-au inspirat, m-au educat si mi-au
facut copilaria fericita ! De la Chaplin, la Woody Allen, de la Pierre Etaix,
la Seinfeld, adica de la comedia non-verbala, la cea excesiv de verbala,
toti, au facut din mine un mare consumator de gaguri si, pe cale de
consecinta, un inventator neobosit de situatii comice. Am devenit, asa
cum ma caracteriza Florian Pittis, o bomba cu efect intarziat, gata in
orice moment sa explodeze si sa lanseze in eter, pentru oricine e dispus
sa ma priveasca, acea energie, acel suflu comic, de care daca esti atins,
numai ai nici o scapare ! Vei incepe sa razi ! Intalnirea mea cu arta
spectacolului a fost precoce. La 2 ani, am scapat din stransoarea mainii
mamei mele si am ajuns in mijlocul manejului, la circ, unde am insfacat
un abajour, mi l-am pus pe cap si in aplauzele publicului, am inceput sa
alerg prin arena. Dupa ce mi-am terminat ciclul de alergari,
prezentatorul show-ului, m-a folosit ca sa extrag niste numere pentru
tombola.

Din povestile parintilor mei si din propriile mele amintiri, pot spune ca in
copilarie, nu ratam nici o ocazie pentru a surprinde publicul spectator,
venit sa vada cu totul altceva decat un pusti care intervine si, practic
intrerupe, sau in cel mai fericit caz incurca buna desfasurare a
reprezentatiei. Dar, vorba lui Shakespeare, totul e bine, cand se
sfarseste cu bine! Daca stii sa razi, stii sa traiesti ! Iar eu, am trait la
maximum viata de spectator ! Am fost cel care dadea startul la ras, la
toate filmele mute. Si crede-ma ca nu ratam nici un gag ! Ba nu ! Mint !
Este un gag al carui final, nu l-am aflat decat dupa mai multi ani si mai
multe vizionari, pentru ca, imediat ce incepea numarul, eu intram
literalmente sub banca de atata ras si ma ridicam cand, deja numarul se
sfarsise. E vorba de scena de box a lui Chaplin, din filmul „Luminile
orasului”. Cariera mea de show man, a mers in paralel si in buna
intelegere cu studiul viorii, ca elev la scoala de muzica si mai tarziu ca
student la IATC „I.L.Caragiale”. Am fost un artist amator dedicat, fara
prtentii, popular si gata oricand sa fac demonstratii. Pe drumul dintre
casa si scoala de muzica, de exemplu, exista o unitate de pompieri, a
carei santinela, vazandu-ma ca trec zi de zi prin fata portii lor, m-a somat
sa fac demonstratia ca pot canta, desi sunt atat de mic, la instrumentul
pe care-l caram cu mine. Nu am stat pe ganduri ! Am scos vioara, desi
era iarna si am interpretat scurtul meu repertoriu, melodii invatate dupa
ureche dupa slagarele la vremea acea, Marina, Marina, Marina din
muzica italiana si A-va-ra-mu, din filmul Vagabondul, cu Raj Capur.
Examenul a fost trecut, asa ca am avut primul aranjament de spectacole
pe durata unui stagiu militar, cu unitatea de pompieri, unde prestam
zilnic un mini concert la popota, contra unui pahar cu vin fiert iarna si
un sirop rece vara. Nu stiu daca parintii mei au aflat vreodata motivul
pentru care nu am lipsit de la scoala de muzica, la nici o ora de educatie
muzicala, indiferent de vreme sau anotimp. In vacantele de vara, sa nu
credeti ca faceam pauza ! Nu ! Imi luam vioara la bunici, la tara si doar
schimbam audienta ! Astfel, am cantat rudelor, vecinilor, si deseori
taranilor in pauzele de masa, la camp, la grajd, sau oriunde ma aciuiam
si eu, manat de placerea si curiozitatea de a vedea cum si ce se
intampla...in lume! La liceu, am avut publicul asigurat. Proprii mei colegi.
Dupa terminarea celor doisprezece ani de studiu al viorii, la sfarsitul
liceului, eram pregatit sa ma inscriu la examen la Conservator, daca,
intre timp, nu as fi fost inoculat cu microbul teatrului. Cateva aparitii in
roluri mici in trupa de teatru a liceului si mai apoi in trupa de teatru de
amatori a orasului, au fost suficiente ca sa ma determine sa imi incerc
norocul, cu minime sperante de reusita in opinia multora, la  facultatea
de teatru din Bucuresti. Spre surprindera tuturor, am reusit din prima
incercare, ceea ce a influentat in mod categoric destinul meu artistic.
Aici si acum, la IATC, nu numai ca nu mai erau interzise gagurile, ci
dimpotriva, eram stimulati sa le inventam, sa le executam si sa le
analizam la orele de actorie. Cel putin in primul an. Va povestesc toate
acestea, pentru a ma descoperi in fata d-voastra, ca un umil slujitor al
Thaliei si al publicului caruia ii dedic arta mea. La sfarsitul celor patru
ani de studiu a artei teatrale, eram deja cunoscut ca un actor inovativ si
special. Un actor care nu se dadea in laturi de la a experimenta noi
forme de expresie artistica si care gratie televiziunii, incepea sa capete
stralucirea unei stele...fara nume ! Numerele mele, din emisiunile de
varietati de la TV, desi erau scurte, erau placute de public si lasau
amintirea aparitiei unei voci noi in teatru, dar numele de Radu Gheorghe
nu reuseasa se imprime in constiinta spectatorilor. Asta nu m-a
impiedicat sa-mi continui cariera si sa marchez cate un succes, ori de
cate ori mi s-a oferit ocazia! Si atunci cand nu mi s-a oferit, am generat-o
chiar eu, prin propuneri, proiecte si spectacole de nerefuzat. Asa s-au
nascut : Ucenicul vrajitor, spectacol care a tinut afisul trei stagiuni la
sala mare a Teatrului National, Omul orchestra si Ludwig, Nicolo &comp
Jo, tot la Teatrul National, Interpretul de Tristan Bernard, sapte stagiuni
la Teatrul Foarte Mic, Contrabasul de Patrik Suskind, la Teatrul Excelsior
si ultima productie marca Radu Gheorghe, DONA JUANA de Anca Vizdei,
la Teatrul Dramaturgilor Romani, piesa a carei a zecea reprezentatie a
marcat inceputul stagiunii teatrale 2019-2020. Toate au concretizat
progrese insemnate in relatia mea cu publicul spectator si au confirmat
pana acum, la maturitate, determinarea de a pastra spiritul comediei la
un nivel inalt calitativ si cantitativ. Dona Juana, piesa in care apar in
calitate de interpret, muzician si regizor, reprezinta pentru mine o piatra
de hotar, care nu delimiteza sfarsitul ci inceputul unei noi perioade de
creatie artistica, matura, responsabila si plina de neprevazut! Nu veti
pierde nimic daca imi veti urmari cariera! In cel mai fericit caz, veti rade!
Iar in cel mai rau caz, de asemenea veti rade...de mine! "

Interviu realizat de Ileana PERNES-DANALACHE