11 iunie 2021
Sumă a simțirii românești, esență a înțelepciunii cu rădăcini în vremuri imemoriale, Mihai Eminescu, cel pe care îl comemorăm în fiecare an la mijloc de Iunie, este un simbol de prim rang al dăinuirii perene a spiritului național. Arzând ca o văpaie în întunericul de nepătruns al unei societăți opace,ostile, dovedind o ascuțime a spiritului de neînchipuit la un nevârstnic răzvrătit,care în vremea învățăturii părea a fi un învățăcel pasiv în confruntarea cu rigorile școlare, mai degrabă indiferent decât genial, Poetul ni se înfățișează azi cu străluciri de astru.
Înzestrat cu nestematele de har ale unei rațiuni divine,întruchipate într-o ființă umană, Mihai Eminescu, la rândul său, dăruiește cu generozitate infinită semenilor noștri, de ieri, de azi, din totdeauna, gândirea lui de necuprins. Biografia acestui geniu care, sub raport terestru, nu este decât un om sub vremi iar în registru sublim este imaginea unui artist deasupra vremii, reprezintă o sursă inepuizabilă de inspirație, alimentând imaginația fecundă a născocitorilor de trecătoare legende apocrife, râvnind a înlocui realitatea oropsitei vieți cu povești romantice ale unui pesimism înnăscut, nicicând vindecat, oglindă a unei nefericiri perpetue.
Opera Poetului, la rândul ei, este un izvor de imbolduri creatoare pentru constelații de literați, pentru generații de compozitori și muzicieni, pentru slujitori ai artei plastice, obsedați de apa vie, dătătoare de nemurire, a geniului„nepereche”. Dar nu despre ei vom vorbi acum, ci despre tărâmul celei de a 7-a arte, domeniu în care puțini cineaști s-au încumetat până acum să pătrundă,ecranizând, în adevăratul sens al cuvântului, fabuloasa biografie a„ Luceafărului”.
Deși cititorii români încă nu cunoșteau semnificația cuvântului„cinematograf ” (cf. gr. kinema - mișcare, graphein - a scrie), Mihai Eminescu folosește în câteva rânduri o sintagmă care are legătură în mod paradoxal cu începuturile cinematografiei . Iată ce scrie acesta: “cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu”.
În alte locuri: “Cestiunile de viață ale acestui popor, căruia îi scriem pe spate toate fantasmagoriile falsei noastre civilizațiuni”; „Întrevedeam într-o sălbatică fantasmagorie capul vânăt al acelui amic nenorocit” sau „ Într-un castel pe jumătate dărâmat să duc o viață de fantasmagorie și de vis”. În textele prezentate, cuvântul „fantasmagorie” desemnează o imagine vizuală fantastică, neverosimilă, produsă de o minte tulburată. Totuși, inițial, acest cuvânt avea o cu totul altă semnificație, desemna un spectacol magic, folosind diverse trucuri și instalații care creau iluzii optice.
De altfel, la începutul anilor 1800 se utiliza un proiector aerian, numit „fantasmograf ”, un „ felinar magic”, derivat din acel mecanism medieval, numit„ lanterna magică” , folosit pentru a proiecta imagini în mișcare pe pereți. Probabil, Mihai Eminescu citise în vremea studenției despre spectacolele prezentate în capitala Imperiului Habsburgic, încă din anul 1791, de faimosul artist Phylidor, bazate pe iluzii optice. (cf. „Wiener Zeitung”, 10 decembrie1791, p. 10).
Tânăr fiind, cunoștea, desigur, că în fiecare an, în luna februarie, aveau loc laViena, în mod tradițional, numeroase baluri mascate. Unul dintre ele, foarte apreciat, de altfel, era acela desfășurat la „Schwender` “Colloseum”, unde publicul era invitat să ia parte la un spectacol bizar: „Zauber fantasmagorie”, („ Fantasmagorie magică”), cu monștri, spiriduși, drăcușori,duhuri necurate, schelete, demoni și fantome, bal în care se produceau, pentru a compensa aspectul lugubru al măștilor, și cunoscuții muzicieni ai capitalei vieneze, din vremea lui Mihai Eminescu, Josef și Eduard Strauss.
Cuvântul “fantasmagorie” a căpătat în limba română sensul bizar, total ieșit din comun, indicând - într-o altă accepțiune - o succesiune rapidă de imagini stranii,neobișnuite, abracadabrante. După cum se știe, primele spectacole cinematografice au avut loc în anul 1896, într-o sală improvizată, de pe Calea Victoriei, la sediul ziarului „L’Indépendance Roumaine”. Inițial, încăperile unde se prezentau experimental aceste spectacole de artă, constând în imagini în mișcare, se mai numeau și „Teatru Cinematograf ” sau „ Proectograf ”. Un spectacol de cinema conținea mai multe filme separate, debutul fiind marcat de un jurnal de actualități. Durata filmului nu se estima în minute ci în metri de peliculă, fiindcăaceastă unitate de măsură era folosită la evaluarea costului prelucrării tehnice a filmului (developare, inserția textelor explicative, asamblarea filmului),respectiv la stabilirea prețului de vânzare pentru distribuitori: aproximativ 3 Fr francezi/metru. Spectatorii aflau detalii privind conținutul scenelor din film, citind rezumateînscrise pe „ placate”.
Primele filme realizate în România („Parada regală de 10 mai 1897/ Majestatea Sa Regele Călare, ocupând locul pe Bulevard pentru a prezida defilarea”) poartă amprenta talentului opticianului şi fotografului Paul Menu(1876-1973) care lucra pentru Casa Lumière. Au urmat alte 16 scurte filme de actualități, înregistrate în decurs de două luni: Terasa cafenelei Capşa, Târgul Moşilor, Hipodromul şi cursele de la Băneasa, Inundațiile de la Galaţi, Exerciţiile marinei și forțelor terestre, Vasele flotilei de pe Dunăre etc.
Dând expresie dezvoltării artei cinematografice, văzută ca un domeniu de mare viitor, la Expoziția Jubiliară din 1906 a fost creat
“Pavilionul Cinematografiei”, o clădire construită special pentru proiecții de film. Prima sală de cinema din București a funcționat, începând cu anul 1909,sub numele „Volta”, în imobilul din Str. Doamnei nr. 7 - vis-à-vis de clădirea Băncii Naționale
(ulterior, aici a funcționat magazinul „Trei Ursuleți”, alături fiind „Grădina Blanduziei”, fosta „Grădină Edison”). În împrejurimi aufuncționat câteva săli de cinema, în perioada de pionierat al celei de a 7-a arte. Regina Elisabeta inaugura în 1910 un prim studio de producțiecinematografică, la București - „Laboratorul Carmen Sylva”, aflat în Strada Modei, proprietatea operatorului Gheorghe Ionescu. Aici urmau să se realizeze reportaje princiare, documentare folclorice, cu priză la imaginea idilică a României, dar şi un film de ficțiune, „Dragoste la mânăstire” (1912), scenariul fiind semnat de prolificul Victor Eftimiu şi sensibilul poet Emil Gîrleanu, în regia lui G. Georgescu. Primul studio cinematografic profesionist autohton, intitulat „Filmul de Arta Leon M. Popescu”, imitând modelul societății cinematografice, „ Le Film d’art ”, a fraților Lafitte, s-a născut în anul 1912, la București. Leon M. Popescu își propusese să contrabalanseze influența casei de filme „Pathé, care domina piața de producție și distribuție a filmelor în România. Aceasta înființase în anul1905 o sală de proiecție, aflată la subsolul „ Hotel de France”de pe CaleaVictoriei (în apropiere de Muzeul de Istorie al României).
La București activa, de asemenea, Casa de filme „Gaumont” - Paris, directorul filialei fiind Raymond Pellerin. În această lume a filmului, mișunau tot felul de operatori străini, dintre care amintim pe Franck Daniau-Johnston sau Victor de Bon. O bună parte din dotarea tehnică era importată din străinătate, cum ar fi aparatele de filmat sistem „Prevost ”, prin filiale ale firmei „Pathé”, deschise la Berlin, Budapesta sau București (de exemplu, „Casa Pathé Freres & C-nie” dinBerlin, S W 68 Rittersstrasse N. 72, avea în capitala României un magazin de distribuire de gramofoane și aparatură de redat înregistrări, situat pe CaleaVictoriei nr. 107). Desigur, se primeau comenzi și din partea companiei mamă,aflată la Paris, 14 Rue Favart.
Leon M. Popescu intenționa să promoveze filme cu caracter naţional, cum a fost epopeea „Independenţa României” (1912), considerat unul dintre primele filme istorice din lume, o veritabilă superproducție hollywoodiană (în film apar regimente de elită ale armatei române, inclusiv 80.000 de figuranți sau„dorobanți” - veterani de la 1877). De altfel, o parte dintre actorii Teatrului Național , cunoscuți și de MihaiEminescu, din perioada în care acesta revenise la București (1888-1889), vor fi prezenți și în alte producții cinematografice românești, din perioada de început: Ștefan Iulian, Iancu Brezeanu, Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu, C. Nottara.
Istoria filmului românesc este dominată, însă, în perioada de început, de un film monumental, care începe să fie cu adevărat pus în valoare abia în zilelenoastre, dedicat „ Luceafărului”. Din fericire, filmul realizat de controversatul Octav Minar, intitulat„Eminescu, Veronica, Creangă”,creație de o însemnătate excepțională, s-a păstrat până în zilele noastre, chiar căpătând o modernă formă digitală, fiind considerată una dintre cele mai valoroase piese aflate în tezaurul Arhivei Naţionale de Filme. Pelicula, recuperată şi recondiționată integral, în format alb/negru, cu durata de aproximativ 20 de minute, este atribuită Casei de Filme „ Pathé”: unfilm documentar, având scene lirice, interpretate de artiști profesioniști. Imaginea semnată de Victor de Bon surprinde imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi catalogate cu adevărat drept documente istorice, înfățișând meleagurile natale ale Poetului, diferite fotografii ale luI Eminescu, Casa lui Aron Pumnul din Cernăuți, unde a locuit Poetul, imagini ale Iașiului, precum şi câteva clădiri pe unde pașii acestuia au trecut (BibliotecaCentrală, „Bolta Rece”, „Localul Trei Sarmale”, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec etc), rudele sale (Arhimandritul Ioachim Iuraşcu), mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile sale de la Dumbrăveni, Botoșani, din fața Ateneului, Teiul lui Eminescu, fotografiile Veronicăi Micle și mormântul acesteia, rudele în viață ale lui Creangă.
Ecouri în cinematografia mondială a numelui Eminescu
Vrem să precizăm că un film mut, -Le poignard japonais - produs tot de„ Societatea Pathé, prezentat publicului parizian în toamna anului 1926, descris pe larg în Revista „Mon Ciné”, are ca personaje principale pe... Contele Basile Eminesco și contesa Eminesco ! Subiectul filmului este unul de aventuri, care nu are nici o legătură cu biografia Poetului. Pelicula neavând sonor, dialogurile și scenariul filmului,întinse pe 15 pagini, sunt prezentate spectatorilor sub formă scrisă. Astfel,aceștia aveau posibilitatea să afle conversațiile protagoniștilor și un sinopsis al scenariului, pe care îl citeau înainte de începerea spectacolului. Aparent, similitudinea dintre numele marelui nostru poet național și numele personajului principal pare o pură coincidență. Totuși, aceasta ciudată atribuire de nume are și o posibilă explicație, rezultată în urma cercetării biografiei câtorva dintre membrii echipei realizatoare a filmului (regia aparținelui Jean Valras, adaptarea cinematografică lui Joe May, scenariul poartă semnătura lui E. Birinski și Adolf Lanz). Astfel, scenaristul E. Birinski (1884-1951) este născut la Cernăuți (după alte izvoare la Storojineț, în Bucovina, în 1880), fapt care poate explica botezul protagonistului filmului cu numele Eminescu.
Familia lui Birinski a trăit la Cernăuți, unde se naște și sora sa Ana. Se va muta la Viena, unde va locui până în anul 1921, când pleacă la Berlin. Tânăr fiind, scrie texte pentru scenă, la Viena, Berlin sau pentru film, afirmându-se mai ales în SUA. Este posibil ca în copilărie să fi cunoscut sau auzit vorbindu-se de Eminescu. Rolul Contesei Eminesco a fost interpretat de vedeta acelor vremi, MiaMay (1884-1980), actriță austriacă de o frumusețe rară, în același timp, producătoare de filme, iar rolul lui Basile Eminesco de actorul Rudolf Forster.
Ar fi interesant de văzut câteva scene în care apare contele Eminesco, pentru a afla dacă există vreo asemănare fizică între personajul filmului și Luceafărul poeziei românești. La rândul său, Rudolf Forster, un star de cinema austriac (1884-1968), care a debutat pe scenele vieneze, fiind înrolat în armata habsburgică, în timpul Primului Război Mondial , are în biografia sa conexiuni cu realitățile românești. În perioada 1917-1918 a jucat pe scena „Deutsches Theater” din București, aflat în subordinea Bild - und Filmamts (BUFA) (Serviciul pentru Imagine și Film). După terminarea războiului, s-a consacrat la Berlin, jucând roluri memorabile, printre care rolul de protagonist în ecranizarea capodoperei „Opera de trei parale”, film realizat de Georg Wilhelm Pabst (1885-1967), considerat cel mai mare regizor german al epocii respective.
Această creație marchează astfel începutul strălucit al unei îndelungate cariere cinematografice.Unul dintre rolurile sale, care l-au consacrat în egală măsură, înainte de a ajunge pe Broadway, a fost filmul mut Memoriile lui Manolescu („Manolescus Memorien”). Filmul acesta, în 7 acte, un adevărat succes de casă, a fost promovat uneori cu titlul „ Fürst Lahorvary, der König der Diebe” - „Prințul Lahovary,regele hoților”, o peliculă de 70 de minute, turnată la Studioul UFA Berlin, prezentat în premieră la 20 octombrie 1920. Scenariul are ca punct de plecare memoriile faimosului infractor internațional, românul George Manolescu (1871-1908).
Acesta a fost un escroc sentimental, un periculos hoț de hotel și un impostor, care a pus pe jar poliția din mai multe țări, acționând cu predilecție la Berlin, o capitală cu numeroși oameni bogați, vizitată de prinți și prințese, de oameni de afaceri și de vântură-lume de tot felul, în care un astfel de individ era bucuros să acționeze.
Cu alură și comportament de nobil rafinat, susținând că este Prințul Lahovary, Ducele de Otranto, Marchizul de Passano sauContele deThueringen, șarmant, cuceritor de fuste, amabil și educat, poliglot excepțional, prezența sa în oricare hotel din Europa trezea fiori de groază.
Acționa de obicei însoțit de un complice ocazional, Diane von Montignan,o frumusețe sofisticată, dar de o rapacitate și lipsă de scrupule, duse la extrem. George Manolescu pune ochii pe foarte bogata dar bătrâna și naiva contesă rusă Anastasia Worutzky. În viață însă lucrurile sunt mai complicate decât își puteau închipui cei doi escroci, fiindcă destinul îi scoate în cale un personaj neprevăzut, tânăra Cecilia, o blondă frumoasă și tânără.
Într-un moment dramatic, atunci când poliția este pe cale să îl captureze pe diabolicul impostor, tânăra femeie îi oferă scăpare dar, în același timp, îl captivează cu frumusețea și....naivitatea ei. Manolescu cade în mrejele neprevăzutei iubiri, și în foarte scurt timp, îi dezvăluie fetei grozăviile din biografia sa, îi destăinuie secretele și identitatea lui adevărată.
Aflând aceste taine, Cecilia își propune să îl aducă pe calea cea bună, îi câștigă încrederea și între cei doi se înfiripează o poveste de iubire romantică.Ceea ce nu au reușit până atunci agenții poliției, obține Cecilia, care îl convinge pe George Manolescu să devină un om curat, să se predea justiției, cu promisiunea ca după ce își ca ispăși pedeapsa, să se mute împreună, pentru a trăi o viață nouă.
Romanul acestei aventuri a fost publicat în Germania în 1905, având câteva versiuni cinematografice: prima, din 1920, despre care am vorbit; o alta, datând din 1929, creație a regizorului ucrainian Viktor Tourjansky, cu actorul rus Ivan Mosjukin în rolul principal, respectiv din 1932/1933, regizor Willi Wolf, având în rolul principal pe Ivan Petrovici, actor din Novi Sad, precum și o ecranizare a televiziunii germane, din 1972.
Din nou Eminescu, de data aceasta la Hollywood
Un afiș de cinema din perioada celui de al Doilea Război Mondial făcea cunoscut publicului american un film, intitulat “ Agentul Secret al Japoniei”.
Spectatorii aveau posibilitatea să urmărească jocul lui Frank Puglia, în rolul lui Victor Eminescu, pe Steven Geray în rolul lui Mulhauser, alias Constantin Alecsandri şi Hermine Sterler în rolul Doamnei Alecsandri ! Așadar, personaje de film, purtând nume românești. După cum bine a remarcat şi critica de specialitate, „ Agentul Secret al Japoniei” pare a fi un fel de replicăde mâna a doua la celebra „Casablanca” ,creaţie a Studiourilor Warner Bros.
Scenariul este realizat de John Larkin, regizor fiind Irving Pichel iar producător Sol M. Wurtzel. Lansat în primăvara anului 1942, filmul amintit - o realizare astudiourilor „Twentieth Century-Fox” - are un merit cert: a surclasat alte case de film cu această primă versiune artistică a evenimentelor de la Pearl Harbour. Totuşi, „The Secret Agent of Japan” este o dramă cu un subiect facil. În ciuda strădaniei de a crea o atmosferă lugubră, a existenței unor coduri, jocul actorilor lasă de dorit, cu excepția lui Preston Foster. Rolul lui
Victor Eminescu este jucat, cum am mai spus, de cunoscutul actor sicilian, Frank Puglia, cel care, tot în 1942, rămânea în conștiința spectatorilor cu un memorabil rol secundar, din capodopera „Casablanca”: simpaticul negustor marocan, care scădea prețul pentru cumpărătorii ce se dovedeau a fi prietenii lui Rick Blaine (Humphrey Bogart). Tot din distribuţie ne atrage atenţia un nume: Steven Geray, actor născut la Uzhgorod (Transcarpatia), la 10 noiembrie 1899. A jucat ani buni pe scenaTeatrului Național Maghiar , debutând însă în Marea Britanie, în roluri de film interpretate în limba engleză, ajungând în SUA în 1941.
În încheiere, subliniem neașteptata rezonanță sonoră a numelui Eminescu,care a impresionat de-a lungul vremii milioane de spectatori din străinătate, prin intermediul marelui ecran, fără ca ei să știe că numele acesta are în conștiința românească cu totul alte conotații, cuvântul Eminescu trezind alte vibrații însufletele noastre.
Dan Toma Dulciu, Viena
Sumă a simțirii românești, esență a înțelepciunii cu rădăcini în vremuri imemoriale, Mihai Eminescu, cel pe care îl comemorăm în fiecare an la mijloc de Iunie, este un simbol de prim rang al dăinuirii perene a spiritului național. Arzând ca o văpaie în întunericul de nepătruns al unei societăți opace,ostile, dovedind o ascuțime a spiritului de neînchipuit la un nevârstnic răzvrătit,care în vremea învățăturii părea a fi un învățăcel pasiv în confruntarea cu rigorile școlare, mai degrabă indiferent decât genial, Poetul ni se înfățișează azi cu străluciri de astru.
Înzestrat cu nestematele de har ale unei rațiuni divine,întruchipate într-o ființă umană, Mihai Eminescu, la rândul său, dăruiește cu generozitate infinită semenilor noștri, de ieri, de azi, din totdeauna, gândirea lui de necuprins. Biografia acestui geniu care, sub raport terestru, nu este decât un om sub vremi iar în registru sublim este imaginea unui artist deasupra vremii, reprezintă o sursă inepuizabilă de inspirație, alimentând imaginația fecundă a născocitorilor de trecătoare legende apocrife, râvnind a înlocui realitatea oropsitei vieți cu povești romantice ale unui pesimism înnăscut, nicicând vindecat, oglindă a unei nefericiri perpetue.
Opera Poetului, la rândul ei, este un izvor de imbolduri creatoare pentru constelații de literați, pentru generații de compozitori și muzicieni, pentru slujitori ai artei plastice, obsedați de apa vie, dătătoare de nemurire, a geniului„nepereche”. Dar nu despre ei vom vorbi acum, ci despre tărâmul celei de a 7-a arte, domeniu în care puțini cineaști s-au încumetat până acum să pătrundă,ecranizând, în adevăratul sens al cuvântului, fabuloasa biografie a„ Luceafărului”.
Deși cititorii români încă nu cunoșteau semnificația cuvântului„cinematograf ” (cf. gr. kinema - mișcare, graphein - a scrie), Mihai Eminescu folosește în câteva rânduri o sintagmă care are legătură în mod paradoxal cu începuturile cinematografiei . Iată ce scrie acesta: “cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu”.
În alte locuri: “Cestiunile de viață ale acestui popor, căruia îi scriem pe spate toate fantasmagoriile falsei noastre civilizațiuni”; „Întrevedeam într-o sălbatică fantasmagorie capul vânăt al acelui amic nenorocit” sau „ Într-un castel pe jumătate dărâmat să duc o viață de fantasmagorie și de vis”. În textele prezentate, cuvântul „fantasmagorie” desemnează o imagine vizuală fantastică, neverosimilă, produsă de o minte tulburată. Totuși, inițial, acest cuvânt avea o cu totul altă semnificație, desemna un spectacol magic, folosind diverse trucuri și instalații care creau iluzii optice.
De altfel, la începutul anilor 1800 se utiliza un proiector aerian, numit „fantasmograf ”, un „ felinar magic”, derivat din acel mecanism medieval, numit„ lanterna magică” , folosit pentru a proiecta imagini în mișcare pe pereți. Probabil, Mihai Eminescu citise în vremea studenției despre spectacolele prezentate în capitala Imperiului Habsburgic, încă din anul 1791, de faimosul artist Phylidor, bazate pe iluzii optice. (cf. „Wiener Zeitung”, 10 decembrie1791, p. 10).
Tânăr fiind, cunoștea, desigur, că în fiecare an, în luna februarie, aveau loc laViena, în mod tradițional, numeroase baluri mascate. Unul dintre ele, foarte apreciat, de altfel, era acela desfășurat la „Schwender` “Colloseum”, unde publicul era invitat să ia parte la un spectacol bizar: „Zauber fantasmagorie”, („ Fantasmagorie magică”), cu monștri, spiriduși, drăcușori,duhuri necurate, schelete, demoni și fantome, bal în care se produceau, pentru a compensa aspectul lugubru al măștilor, și cunoscuții muzicieni ai capitalei vieneze, din vremea lui Mihai Eminescu, Josef și Eduard Strauss.
Cuvântul “fantasmagorie” a căpătat în limba română sensul bizar, total ieșit din comun, indicând - într-o altă accepțiune - o succesiune rapidă de imagini stranii,neobișnuite, abracadabrante. După cum se știe, primele spectacole cinematografice au avut loc în anul 1896, într-o sală improvizată, de pe Calea Victoriei, la sediul ziarului „L’Indépendance Roumaine”. Inițial, încăperile unde se prezentau experimental aceste spectacole de artă, constând în imagini în mișcare, se mai numeau și „Teatru Cinematograf ” sau „ Proectograf ”. Un spectacol de cinema conținea mai multe filme separate, debutul fiind marcat de un jurnal de actualități. Durata filmului nu se estima în minute ci în metri de peliculă, fiindcăaceastă unitate de măsură era folosită la evaluarea costului prelucrării tehnice a filmului (developare, inserția textelor explicative, asamblarea filmului),respectiv la stabilirea prețului de vânzare pentru distribuitori: aproximativ 3 Fr francezi/metru. Spectatorii aflau detalii privind conținutul scenelor din film, citind rezumateînscrise pe „ placate”.
Primele filme realizate în România („Parada regală de 10 mai 1897/ Majestatea Sa Regele Călare, ocupând locul pe Bulevard pentru a prezida defilarea”) poartă amprenta talentului opticianului şi fotografului Paul Menu(1876-1973) care lucra pentru Casa Lumière. Au urmat alte 16 scurte filme de actualități, înregistrate în decurs de două luni: Terasa cafenelei Capşa, Târgul Moşilor, Hipodromul şi cursele de la Băneasa, Inundațiile de la Galaţi, Exerciţiile marinei și forțelor terestre, Vasele flotilei de pe Dunăre etc.
Dând expresie dezvoltării artei cinematografice, văzută ca un domeniu de mare viitor, la Expoziția Jubiliară din 1906 a fost creat
“Pavilionul Cinematografiei”, o clădire construită special pentru proiecții de film. Prima sală de cinema din București a funcționat, începând cu anul 1909,sub numele „Volta”, în imobilul din Str. Doamnei nr. 7 - vis-à-vis de clădirea Băncii Naționale
(ulterior, aici a funcționat magazinul „Trei Ursuleți”, alături fiind „Grădina Blanduziei”, fosta „Grădină Edison”). În împrejurimi aufuncționat câteva săli de cinema, în perioada de pionierat al celei de a 7-a arte. Regina Elisabeta inaugura în 1910 un prim studio de producțiecinematografică, la București - „Laboratorul Carmen Sylva”, aflat în Strada Modei, proprietatea operatorului Gheorghe Ionescu. Aici urmau să se realizeze reportaje princiare, documentare folclorice, cu priză la imaginea idilică a României, dar şi un film de ficțiune, „Dragoste la mânăstire” (1912), scenariul fiind semnat de prolificul Victor Eftimiu şi sensibilul poet Emil Gîrleanu, în regia lui G. Georgescu. Primul studio cinematografic profesionist autohton, intitulat „Filmul de Arta Leon M. Popescu”, imitând modelul societății cinematografice, „ Le Film d’art ”, a fraților Lafitte, s-a născut în anul 1912, la București. Leon M. Popescu își propusese să contrabalanseze influența casei de filme „Pathé, care domina piața de producție și distribuție a filmelor în România. Aceasta înființase în anul1905 o sală de proiecție, aflată la subsolul „ Hotel de France”de pe CaleaVictoriei (în apropiere de Muzeul de Istorie al României).
La București activa, de asemenea, Casa de filme „Gaumont” - Paris, directorul filialei fiind Raymond Pellerin. În această lume a filmului, mișunau tot felul de operatori străini, dintre care amintim pe Franck Daniau-Johnston sau Victor de Bon. O bună parte din dotarea tehnică era importată din străinătate, cum ar fi aparatele de filmat sistem „Prevost ”, prin filiale ale firmei „Pathé”, deschise la Berlin, Budapesta sau București (de exemplu, „Casa Pathé Freres & C-nie” dinBerlin, S W 68 Rittersstrasse N. 72, avea în capitala României un magazin de distribuire de gramofoane și aparatură de redat înregistrări, situat pe CaleaVictoriei nr. 107). Desigur, se primeau comenzi și din partea companiei mamă,aflată la Paris, 14 Rue Favart.
Leon M. Popescu intenționa să promoveze filme cu caracter naţional, cum a fost epopeea „Independenţa României” (1912), considerat unul dintre primele filme istorice din lume, o veritabilă superproducție hollywoodiană (în film apar regimente de elită ale armatei române, inclusiv 80.000 de figuranți sau„dorobanți” - veterani de la 1877). De altfel, o parte dintre actorii Teatrului Național , cunoscuți și de MihaiEminescu, din perioada în care acesta revenise la București (1888-1889), vor fi prezenți și în alte producții cinematografice românești, din perioada de început: Ștefan Iulian, Iancu Brezeanu, Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu, C. Nottara.
Istoria filmului românesc este dominată, însă, în perioada de început, de un film monumental, care începe să fie cu adevărat pus în valoare abia în zilelenoastre, dedicat „ Luceafărului”. Din fericire, filmul realizat de controversatul Octav Minar, intitulat„Eminescu, Veronica, Creangă”,creație de o însemnătate excepțională, s-a păstrat până în zilele noastre, chiar căpătând o modernă formă digitală, fiind considerată una dintre cele mai valoroase piese aflate în tezaurul Arhivei Naţionale de Filme. Pelicula, recuperată şi recondiționată integral, în format alb/negru, cu durata de aproximativ 20 de minute, este atribuită Casei de Filme „ Pathé”: unfilm documentar, având scene lirice, interpretate de artiști profesioniști. Imaginea semnată de Victor de Bon surprinde imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi catalogate cu adevărat drept documente istorice, înfățișând meleagurile natale ale Poetului, diferite fotografii ale luI Eminescu, Casa lui Aron Pumnul din Cernăuți, unde a locuit Poetul, imagini ale Iașiului, precum şi câteva clădiri pe unde pașii acestuia au trecut (BibliotecaCentrală, „Bolta Rece”, „Localul Trei Sarmale”, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec etc), rudele sale (Arhimandritul Ioachim Iuraşcu), mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile sale de la Dumbrăveni, Botoșani, din fața Ateneului, Teiul lui Eminescu, fotografiile Veronicăi Micle și mormântul acesteia, rudele în viață ale lui Creangă.
Ecouri în cinematografia mondială a numelui Eminescu
Vrem să precizăm că un film mut, -Le poignard japonais - produs tot de„ Societatea Pathé, prezentat publicului parizian în toamna anului 1926, descris pe larg în Revista „Mon Ciné”, are ca personaje principale pe... Contele Basile Eminesco și contesa Eminesco ! Subiectul filmului este unul de aventuri, care nu are nici o legătură cu biografia Poetului. Pelicula neavând sonor, dialogurile și scenariul filmului,întinse pe 15 pagini, sunt prezentate spectatorilor sub formă scrisă. Astfel,aceștia aveau posibilitatea să afle conversațiile protagoniștilor și un sinopsis al scenariului, pe care îl citeau înainte de începerea spectacolului. Aparent, similitudinea dintre numele marelui nostru poet național și numele personajului principal pare o pură coincidență. Totuși, aceasta ciudată atribuire de nume are și o posibilă explicație, rezultată în urma cercetării biografiei câtorva dintre membrii echipei realizatoare a filmului (regia aparținelui Jean Valras, adaptarea cinematografică lui Joe May, scenariul poartă semnătura lui E. Birinski și Adolf Lanz). Astfel, scenaristul E. Birinski (1884-1951) este născut la Cernăuți (după alte izvoare la Storojineț, în Bucovina, în 1880), fapt care poate explica botezul protagonistului filmului cu numele Eminescu.
Familia lui Birinski a trăit la Cernăuți, unde se naște și sora sa Ana. Se va muta la Viena, unde va locui până în anul 1921, când pleacă la Berlin. Tânăr fiind, scrie texte pentru scenă, la Viena, Berlin sau pentru film, afirmându-se mai ales în SUA. Este posibil ca în copilărie să fi cunoscut sau auzit vorbindu-se de Eminescu. Rolul Contesei Eminesco a fost interpretat de vedeta acelor vremi, MiaMay (1884-1980), actriță austriacă de o frumusețe rară, în același timp, producătoare de filme, iar rolul lui Basile Eminesco de actorul Rudolf Forster.
Ar fi interesant de văzut câteva scene în care apare contele Eminesco, pentru a afla dacă există vreo asemănare fizică între personajul filmului și Luceafărul poeziei românești. La rândul său, Rudolf Forster, un star de cinema austriac (1884-1968), care a debutat pe scenele vieneze, fiind înrolat în armata habsburgică, în timpul Primului Război Mondial , are în biografia sa conexiuni cu realitățile românești. În perioada 1917-1918 a jucat pe scena „Deutsches Theater” din București, aflat în subordinea Bild - und Filmamts (BUFA) (Serviciul pentru Imagine și Film). După terminarea războiului, s-a consacrat la Berlin, jucând roluri memorabile, printre care rolul de protagonist în ecranizarea capodoperei „Opera de trei parale”, film realizat de Georg Wilhelm Pabst (1885-1967), considerat cel mai mare regizor german al epocii respective.
Această creație marchează astfel începutul strălucit al unei îndelungate cariere cinematografice.Unul dintre rolurile sale, care l-au consacrat în egală măsură, înainte de a ajunge pe Broadway, a fost filmul mut Memoriile lui Manolescu („Manolescus Memorien”). Filmul acesta, în 7 acte, un adevărat succes de casă, a fost promovat uneori cu titlul „ Fürst Lahorvary, der König der Diebe” - „Prințul Lahovary,regele hoților”, o peliculă de 70 de minute, turnată la Studioul UFA Berlin, prezentat în premieră la 20 octombrie 1920. Scenariul are ca punct de plecare memoriile faimosului infractor internațional, românul George Manolescu (1871-1908).
Acesta a fost un escroc sentimental, un periculos hoț de hotel și un impostor, care a pus pe jar poliția din mai multe țări, acționând cu predilecție la Berlin, o capitală cu numeroși oameni bogați, vizitată de prinți și prințese, de oameni de afaceri și de vântură-lume de tot felul, în care un astfel de individ era bucuros să acționeze.
Cu alură și comportament de nobil rafinat, susținând că este Prințul Lahovary, Ducele de Otranto, Marchizul de Passano sauContele deThueringen, șarmant, cuceritor de fuste, amabil și educat, poliglot excepțional, prezența sa în oricare hotel din Europa trezea fiori de groază.
Acționa de obicei însoțit de un complice ocazional, Diane von Montignan,o frumusețe sofisticată, dar de o rapacitate și lipsă de scrupule, duse la extrem. George Manolescu pune ochii pe foarte bogata dar bătrâna și naiva contesă rusă Anastasia Worutzky. În viață însă lucrurile sunt mai complicate decât își puteau închipui cei doi escroci, fiindcă destinul îi scoate în cale un personaj neprevăzut, tânăra Cecilia, o blondă frumoasă și tânără.
Într-un moment dramatic, atunci când poliția este pe cale să îl captureze pe diabolicul impostor, tânăra femeie îi oferă scăpare dar, în același timp, îl captivează cu frumusețea și....naivitatea ei. Manolescu cade în mrejele neprevăzutei iubiri, și în foarte scurt timp, îi dezvăluie fetei grozăviile din biografia sa, îi destăinuie secretele și identitatea lui adevărată.
Aflând aceste taine, Cecilia își propune să îl aducă pe calea cea bună, îi câștigă încrederea și între cei doi se înfiripează o poveste de iubire romantică.Ceea ce nu au reușit până atunci agenții poliției, obține Cecilia, care îl convinge pe George Manolescu să devină un om curat, să se predea justiției, cu promisiunea ca după ce își ca ispăși pedeapsa, să se mute împreună, pentru a trăi o viață nouă.
Romanul acestei aventuri a fost publicat în Germania în 1905, având câteva versiuni cinematografice: prima, din 1920, despre care am vorbit; o alta, datând din 1929, creație a regizorului ucrainian Viktor Tourjansky, cu actorul rus Ivan Mosjukin în rolul principal, respectiv din 1932/1933, regizor Willi Wolf, având în rolul principal pe Ivan Petrovici, actor din Novi Sad, precum și o ecranizare a televiziunii germane, din 1972.
Din nou Eminescu, de data aceasta la Hollywood
Un afiș de cinema din perioada celui de al Doilea Război Mondial făcea cunoscut publicului american un film, intitulat “ Agentul Secret al Japoniei”.
Spectatorii aveau posibilitatea să urmărească jocul lui Frank Puglia, în rolul lui Victor Eminescu, pe Steven Geray în rolul lui Mulhauser, alias Constantin Alecsandri şi Hermine Sterler în rolul Doamnei Alecsandri ! Așadar, personaje de film, purtând nume românești. După cum bine a remarcat şi critica de specialitate, „ Agentul Secret al Japoniei” pare a fi un fel de replicăde mâna a doua la celebra „Casablanca” ,creaţie a Studiourilor Warner Bros.
Scenariul este realizat de John Larkin, regizor fiind Irving Pichel iar producător Sol M. Wurtzel. Lansat în primăvara anului 1942, filmul amintit - o realizare astudiourilor „Twentieth Century-Fox” - are un merit cert: a surclasat alte case de film cu această primă versiune artistică a evenimentelor de la Pearl Harbour. Totuşi, „The Secret Agent of Japan” este o dramă cu un subiect facil. În ciuda strădaniei de a crea o atmosferă lugubră, a existenței unor coduri, jocul actorilor lasă de dorit, cu excepția lui Preston Foster. Rolul lui
Victor Eminescu este jucat, cum am mai spus, de cunoscutul actor sicilian, Frank Puglia, cel care, tot în 1942, rămânea în conștiința spectatorilor cu un memorabil rol secundar, din capodopera „Casablanca”: simpaticul negustor marocan, care scădea prețul pentru cumpărătorii ce se dovedeau a fi prietenii lui Rick Blaine (Humphrey Bogart). Tot din distribuţie ne atrage atenţia un nume: Steven Geray, actor născut la Uzhgorod (Transcarpatia), la 10 noiembrie 1899. A jucat ani buni pe scenaTeatrului Național Maghiar , debutând însă în Marea Britanie, în roluri de film interpretate în limba engleză, ajungând în SUA în 1941.
În încheiere, subliniem neașteptata rezonanță sonoră a numelui Eminescu,care a impresionat de-a lungul vremii milioane de spectatori din străinătate, prin intermediul marelui ecran, fără ca ei să știe că numele acesta are în conștiința românească cu totul alte conotații, cuvântul Eminescu trezind alte vibrații însufletele noastre.
Dan Toma Dulciu, Viena
„Eminescu” - eponim în universul celei de a 7-a arte
